vineri, 22 septembrie 2017

”Cadavrul din bibliotecă”, Agatha Christie - Recenzie

Titlul original: The Body in The Library
Autor: Agatha Christie
Editura: RAO
Traducere: Mihai Caraiman
Număr de pagini: 224

E ora 7 dimineața și familia Bantry nu este deloc pregătită să facă față șocului care o așteaptă. 
În propria bibliotecă este găsit cadavrul unei tinere, îmbrăcate cu rochie de seară și machiate ca pentru o petrecere. Însă cine e femeia? Cum a ajuns acolo? Și ce legătură are cu o altă tânără ale cărei rămășițe carbonizate sunt descoperite mai târziu într-o carieră abandonată? 
Alarmată, familia Bantry o invită pe Jane Marple să rezolve misterul, înainte ca bârfele să țeasă un păienjeniș de supoziții care să ascundă pentru totdeauna adevărul. 
Este greu să nu rămâi impresionat de fiecare dată când citești o carte de Agatha Christie.
- Times 

Vin cu recenzia acestei cărți, gândindu-mă ce lectură potrivită este pentru sezonul acesta. Cărțile Agathei Christie mi-au lăsat mereu impresia unor lecturi de toamnă, datorită misterului din ele. Am citit Cadavrul din bibliotecă într-o perioadă foarte mare de timp, în parte pentru că eram în timpul anului universitar, dar și pentru că, pentru mine, cărțile Agathei nu ”țipă”. Ceea ce vreau să spun este că îmi plac, sunt lecturi relaxante și palpitante, în același timp, dar nu mă țin cu sufletul la gură, nu mă obligă să stau trează noaptea ca să le răsfoiesc.

Cadavrul din bibliotecă vine cu altă poveste marca Agatha Christie, scrisă în același stil natural specific autoarei. Ce mi se pare nou față de celelalte cărți scrise de Agatha și citite de mine este existența unui al doilea cadavru, ceea ce e un plus, face subiectul mai interesant, mai dinamic și îndeamnă cititorul să se gândească la mai multe conexiuni.

Personajele sunt diverse, așa cum ne-a obișnuit autoarea. Întotdeauna voi găsi această diversitate ca un mare plus, căci dovedește cât de bine cunoștea autoarea tipurile umane și cu câtă măiestrie putea să le dea viață în cărțile ei. Avantajul unei multitudini de personaje este că trebuie ca măcar unul din personaje să răsară, adică să fie cu adevărat pe placul cititorului. Eu am avut surpriza să mă înțeleg foarte bine chiar cu personajele negative, pe lângă, desigur, Jane Marple și amuzanta doamnă Bantry.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu îmi place, în general, la cărțile Agathei sunt detaliile, discuțiile pe lângă, informațiile extra, ca să mă exprim așa. Presupun că își au rostul - la crearea atmosferei, la distragerea atenției de la lucrurile care chiar sunt relevante pentru descoperirea criminalului -, dar îmi par ușor obositoare și nu am să mă împac cu ele prea curând.

Iată că deja am ajuns la finalul recenziei mele, aproape că nu-mi vine să cred, având în vedere lungimea recenziilor din ultima vreme. Ei bine, cărțile Agathei Christie nu au nevoie neapărat de recenzii de o mie de cuvinte, căci valoarea lor este un fapt deja consacrat. Recomand ca orice cititor, în viața sa, să încerce măcar o carte scrisă de ”Regina Crimei”.

Nota mea: 4/5

miercuri, 6 septembrie 2017

”Pânza de păianjen”, Cella Serghi - Recenzie

Titlu: Pânza de păianjen
Autor: Cella Serghi
Editura: Litera
Număr de pagini: 400
Diana Slavu, eroina Cellei Serghi, este un personaj complex, o combinație de naivitate, feminitate, inteligență și spirit de aventură. Iubește cu pasiune, dar este prinsă în <<pânza de păianjen>> a vieții. Iubirile Dianei - cea adolescentină, pentru marea dragoste a vieții ei, Petre Barbu, cea maritală, pentru Michi, și cea carnală, întruchipată de Alex - sunt prezentate prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, și al mai multor scrisori din corespondența celor două prietene.
Roman de debut cu accente autobiografice, cu acțiunea plasată în Bucureștiul interbelic, la Constanța, Mangalia și Balcic, <<Pânza de păianjen>> prezintă o lume cu un farmec aparte, într-un stil vioi și plin de sensibilitate, îndreptățind succesul de public de care s-a bucurat de-a lungul timpului.
 Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?
Am primit cartea aceasta în dar de la o persoană care nu mă cunoaște prea bine (nici eu nu o cunosc decât superficial), de aceea m-am temut că Pânza de pâianjen nu va fi deloc pe placul meu, mai ales pentru că nu sunt o fană a romanelor de dragoste. Cu toată sinceritatea vă spun că nu am auzit de autoarea aceasta și, implicit, nici de cartea ei. Scriu acest lucru cu onestitate și rușine în același timp, căci stau și mă întreb cum de am omis o lectură așa de frumoasă.

Cartea Cellei Serghi e superbă. Am devorat-o într-un timp-record și, deși a trecut o vreme de când am lecturat-o, încă simt exaltarea care mă cuprindea când treceam de la o pagină la alta. Romanul nu spune doar o poveste de dragoste, ci povestea vieții zbuciumate, încărcată de greutăți pe care a dus-o Diana Slavu, în vreme ce imaginea afișată de ea părea perfectă, fiind astfel evidentă diferența dintre aparență și esență.
Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.
Modul în care am reacționat față de Diana a evoluat cu cât am înaintat cu lecturarea. Încă de la început am știut că ajunge la un moment dat să fie studentă la Drept (romanul este autobiografic iar Cella Serghi a fost licențiată în Drept), gând care m-a încurajat să empatizez cu ea din capul locului. Cu toate acestea, la scurt timp, am început să mă întreb dacă noi două chiar o să ne înțelegem. Diana Slavu e frumoasă, moștenind înfățișarea plăcută de la mama ei. Toate personajele cu care interacționează îi remarcă splendoarea. Din cauza aceasta mi-am zis că povestea ei va fi una plină de superficialități, de pseudodrame. Dar nu e deloc așa. Povestea protagonistei e marcată de o copilărie trăită în sărăcie și, apoi, de o luptă continuă de a-și depăși situația nefericită, de a se desprinde de pânza de păianjen în care se simte prizonieră.
Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!... Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.
Diana era conștientă de frumusețea ei, de privirile lungi ale oamenilor, dar își păstrează același suflet umil, aș zice. Descrie în caietele ei atenția primită de la cei din jur, însă nu cu scopul de a se lăuda, ci pur și simplu ca să prezinte o realitate din viața ei. Ei bine, mi s-a părut deosebit de interesant să citesc cum personajele celelalte insistau atât de mult pe aspectul ei plăcut, perfect, neglijând complet situația materială tristă, cruntă în care ea și ai ei erau nevoiți să trăiască (mulți nici nu cunoșteau aspectul acesta). Și mai târziu, după ce Diana se desprinde de familie, am impresia că ceilalți încă nu conștientizează că viața ei nu e perfectă și că, dimpotrivă, ea se zbate într-o pânză de păianjen, din care încearcă să scape, un pas în acest sens fiind înscrierea ei la Drept. Dar oamenii nu văd suferințele prin care trece, poverile pe care le poartă pe umeri, nu la început, în orice caz, căci bună vreme tot ce au văzut era o fată zglobie, superbă, veselă - viața în carne și oase. Mult mai târziu, tot ce a îndurat Diana începe să se răsfrângă și asupra înfățișării ei.
Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.
Pe acest fond se desfășoară și frământările erotice ale Dianei. Îmi place felul în care autoarea a delimitat cele trei tipuri de iubire pe care le dezvoltă Diana, câte una pentru fiecare din cei trei bărbați. Ele ajung să se suprapună la un moment dat, întrucât iubirea pentru Petre Barbu avea să o poarte cu ea întreaga viață iar, apoi, apar și celelalte două. Cred că toate i-au provocat zbuciumări, însă cea carnală, pentru Alex, îmi pare că e cea mai mistuitoare. Îmi pare rău că nu am cuvintele necesare să pot exprima cu ce desăvârșire creionează autoarea iubirea aceasta și modul în care evoluează relația incertă dintre Diana și Alex. De fapt, ce au ei nu e o relație în adevăratul sens al cuvântului, ci o dependeță, după cum remarcă și protagonista la un moment dat. E vorba de aceeași pânză de păianjen care a reușit să se extindă până în punctul în care Diana nu mai e sigură de nicio decizie.
Ceea ce mă atragea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.
Cu aceeași măiestrie scrie autoarea și despre familia Dianei. În ciuda lipsurilor, Diana vorbește despre ai ei cu mare drag. Vorbește despre frumusețea și hărnicia mamei ei și despre tatăl ei idealist, pe care îl compătimește pentru lipsa de pragmatism. De asemenea, m-au impresionat cuvintele alese pentru pictarea locurilor vizitate de Diana. Parcă sunt desprinse din altă lume. Cred că emoțiile cu care asociază acele locuri sunt cele care dau culoarea specială peisajelor. Despre toate acestea află cititorul alături de Ilinca Dima, prietena Dianei, pe care nu apucăm să o descoperim decât destul de puțin, dar m-am atașat de ea la fel de ușor. Diana o apreciază mult, după cum reiese din rândurile scrise de aceasta.
Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi, e ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, as zări, deodată, în apropiere, o barcă... Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta.
Așadar, citiți cartea aceasta. Nu are rost să reiau adjectivele folosite la începutul recenziei. Pânza de păianjen e minunată. Short backstage story: Cella Serghi s-a îndrăgostit de Camil Petrescu și de aceea s-a zis că opera ei a fost influențată de el, dar autoarea a negat o astfel de influență. De când era studentă la Drept, s-a căsătorit cu un inginer (ca Diana și Michi), dar apoi s-a îndrăgostit de Camil. El, Cella și Mihail Sebastian erau buni prieteni.
Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!
Nota mea: 5+/5 

vineri, 1 septembrie 2017

Despre câini și suferința de a-i pierde

În urmă cu o săptămână mi-am pierdut cățelul de aproape patru luni, din cauza unui virus urâcios care l-a secat de viață, încetișor.

Am încercat să îl salvăm, însă medicul veterinar ne-a spus că parvoviroza e cel mai adesea mortală, mai ales în rândul câinilor mici și de talie mică. Mi-a zis acest lucru în a doua zi de tratament și am fost fermă când i-am zis că sunt conștientă că există și posibilitatea să nu izbândească. Și totuși... cu toată tăria pe care am încercat să o afișez atunci, tot am plâns în hohote când l-am găsit la miezul nopții de vineri spre sâmbătă. Avea ochii calmi și plini de suferință. Încă mi se strânge inima cât un ghem când mă gândesc la ei și sper că bietul de el știa cât de mult îl îndrăgeam.

Iar el nu e primul cățel pe care să îl pierd prematur. În general, indiferent de vârsta la care se duce câinele, pierderea lui înseamnă suferință, pentru mine. Dar să plece de lângă mine așa devreme... Și la un interval așa de scurt de o altă pierdere... Se zice că dacă te confrunți cu o situație de mai multe ori, apare obișnuința, dar nu cred că se aplică și în cazul suferinței. Nu știu dacă există oameni în lumea aceasta care să se obișnuiască cu ea. Parcă de fiecare dată e un sentiment nou, mai dureros decât orice ai trăit până atunci.

După cum se observă cu ușurință, sunt o iubitoare de câini. Îmi plac animalele și natura (uneori iau în considerare, mai în glumă, mai în serios, să mă duc în China ca să mă angajez ca îngrijitoare la o rezervație de urși panda). Din perspectiva mea, câinele chiar este cel mai bun prieten al omului.

De la toți câinii pe care i-am avut și de la cel pe care, din fericire, încă îl mai am (e bătrânel; am crescut împreună cu el) am învățat ce e iubirea necondiționată. Ei nu cer mare lucru - doar hrană, apă și o mângâiere fugitivă pe creștet sau un scărpinat după ureche. În schimb, ne protejează de orice le miroase a pericol și ne fac zilele mai frumoase. Și contează enorm aspectul acesta din urmă, chiar contează. Să vii acasă obosit, amărât de viață și să fii întâmpinat de fața blănoasă care radiază de fericire din simplul motiv că te-ai întors e dovada cea mai bună că a avea un câine (sau mai mulți) înseamnă să te bucuri de terapie, poate una din cele mai simple și naturale.

Nu vreau să închei în aceeași notă tristă cu care am început articolul, așa că vă urez o toamnă splendidă, relaxare plăcută în continuare și lecturi minunate. De asemenea, apreciați-vă animăluțele, căci ele sigur își dau silința să vă facă pe plac (poate chiar și atunci când fac obrăznicii).
Mă duc să îi dau o îmbrățișare bătrânului meu prieten blănos, ne mai citim!

duminică, 27 august 2017

"Raven Song", I.A. Ashcroft - Review

Name: Raven Song
Series: Inoki's Game (Book 1)
Author: I.A. Ashcroft
Paperback: 290 pages
Published Date: March 14, 2016
Publisher: Lucid Dreams Publishing
Language: English
* E-book provided by YA Bound Book Tours as part of the book tour, in exchange for a honest review.



Fresh, futuristic, dark, scary, and thrilling all at the same time... Even people who don't usually read sci-fi/fantasy type stories will be able to feel grounded.

– Sydney Scrogham, author of Chase


Book Blurb:
A century ago, the world burned. Even now, though rebuilt and defiant, civilization is still choking on the ashes.
Jackson, a smuggler, lives in the shadows, once a boy with no memory, no name, and no future. Ravens followed him, long-extinct birds only he could see, and nightmares flew in their wake. Once, Jackson thought himself to be one of the lucky few touched by magic, a candidate for the Order of Mages. He is a man now, and that dream has died. But, the ravens still follow. The nightmares still whisper in his ear. 
Anna’s life was under the sun, her future bright, her scientific work promising. She knew nothing of The Bombings, the poisoned world, or the occult. One day, she went to work, and the next, she awoke in a box over a hundred years in the future, screaming, fighting to breathe, and looking up into the eyes of a smuggler. Anna fears she’s gone crazy, unable to fill the massive hole in her memories, and terrified of the strange abilities she now possesses. 
The Coalition government has turned its watchful eyes towards them. The secret factions of the city move to collect them first. And, old gods stir in the darkness, shifting their pawns on the playing field. 
If Anna and Jackson wish to stay free, they must learn what they are and why they exist. 
Unfortunately, even if they do, it may be too late. 

Raven Song is the first of a four book adult-oriented dystopian fantasy series, a story of intrigue, love, violence, and the old spirits in the shadows who wait for us to notice them again. Readers of Neil Gaiman, Holly Black, and Charlie Human will enjoy this dark magic-laced tale rooted on the bones of what our world could become.


My Review:

I expected Raven Song to be a good read and that is exactly what I got. The first two things I love about this book are the cover and the title. I am a big fan of ravens and I also appreciate when the cover matches the title and the content. Afterwards the blurb and the mix of genres convinced me one hundred percent that this read is exactly what I have been searching for a while and that it is a must.

While I was discovering the world created by the author, I noticed the awesome mix of genres. I love fantasy stories and I like dystopian, but it is quite rare a combination of them. Usually, dystopian books have a lot of SF elements, which is nice too, but dystopian fantasy is definitely a genre I am into. However, to my mind, Raven Song needed a little more world-building, because I was left with many unanswered questions concerning the setting, history, daily life and the government. Maybe the next novel will come with the answers.

Moving on, I must say, I am not a native English speaker, but I can tell when a book is written by a talented author. Raven Song is no exception. The writing is beautiful, highly expressive. I particularly like how the author described the characters' feelings.

One other thing I appreciate about this book is that it is about real individuals, real humans, with lots of problems and various issues (both internal and external) to deal with. Raven Song is built due to its characters and, at the same time, for its characters, so they can unravel their stories, discover themselves and their role and fix their problematic souls. That is how I got to know a diverse range of characters.

Jackson Dovetail was the first one to surprise me. He is a very pleasant character, as I said, he is a real human being. Aside from the "weird" things about him, he is just like any of us. He has holes he needs to cover up, is disoriented and wants answers (he deserves them too, I believe). Then, is Anna. She also managed to make herself likeable, but more gradually, as far as I am concerned. It was great to see much more action from her, in the second half of the book. Anway, from the moment I found out what happened to her over a century ago, and seeing how she took action after this disclosure, I have taken her into my heart and I am sure I will keep her there.   
And there, behind the glass, was no gun stash, no bombs, no drugs, no illicit data chips.
It was a woman, a young woman, eyes closed as if asleep. 
Jackson blinked.
“Well, shit,” Frank said for both of them. 
Her relationship with Jackson builds up brick by brick. There is a connection between them, as they can understand and help each other, but this connection only creates the opportunity for them to engage in a genuine relationship. It is a long process though, because they still need to build the trust and the openness. 

Frank, Jackson's old pal, is so funny, so true and, most important, loyal to the young Dovetail. Agent Walker is another individual I find very interesting and human-like, although this wasn't my first impression of him. I would mention other few characters, but their situation is uncertain and I don't want to give any spoilers. I look forward to reading the next book, so I find out what happened with these mysterious characters and what awaits the ones I have talked about above.

Last but not least, I enjoy that this book manages to break the patterns somehow: we still have the chosen one, we still watch some magic going on (which, as a rule, can be found in fantasy) and we still have the absurd government (found in dystopias), but the way I.A. Ashcroft cloaked them with something else, something original is what makes this book unique. Jackson may be the chosen one, but there is no prophecy that says so. Instead, Raven Song has some curious, intriguing characters who think and say that Jackson is the one. Moreover, the Order of Mages is not the nice, friendly, open to discussion group of so-called gifted people, but rather an obscure, bitter and exclusive bunch of mages. I may be repeating myself, but I am truly looking forward to the sequel and, implicitly, to further uncovering the Order, its members, its preoccupations and intentions.

Yet I have a small objection (besides the world-building aspect). I feel that the first half of the book is a bit too dreamy, so to speak. Jackson has many dreams, visions and I don't say they were poorly written or useless, not by a long shot. But the story I was eager to see developing was slowed down and the action, delayed. That is why I read the first half of the book a little slower than the second half, which was dynamic, combining both action-packed and static parts. 

Overall, I believe this book is worth reading and rereading. The writing is enchanting, the characters are very realistic and easy to get along with, the story is authentic. Raven Song is a great read and a stunning intro to a series that will certainly be a success.

The harsh arena lights were like the sun, drying Jackson’s blood to his skin. Flickers of black wheeled in his vision against the light. Then, they weren’t flickers anymore. They were dark-feathered birds croaking their song overhead, circling, watching.
His companions until the end. Always.

My Rating: 4/5

miercuri, 23 august 2017

”Breaking Bad” (serial) - Recenzie

Titlu: Breaking Bad
Gen: dramă, thriller
Număr sezoane: 5 (2008 - 2013)
Distribuție: 
Bryan Cranston - Walter H. White
Aaron Paul - Jesse Pinkman
Anna Gunn - Skyler White

Descriere (sursă):

În centrul acțiunii se află Walter White, un geniu în chimie, care a ajuns însă să fie un simplu profesor ce predă într-un liceu din Albuquerque, New Mexico

El are dificultăți financiare, un fiu handicapat și o soție gravidă. La aceste probleme se adaugă diagnosticul de cancer pulmonar pe care îl primește în primul episod al serialului. 

Pentru a face rost de banii necesari tratamentului și a asigura viitorul familiei sale după moartea lui, Walter se asociază cu un fost elev, Jesse Pinkman, mic traficant de droguri, și începe să producă fără știrea familiei metamfetamină

Astfel ajunge să fie implicat în tranzacțiile și jocurile periculoase din lumea traficanților de droguri. Situația se complică și mai mult când poliția începe să investigheze cazul lui, sub conducerea lui Hank, propriul său cumnat.



Breaking Bad e serialul care m-a ajutat să trec mai ușor peste zilele obositoare din primul an de facultate. Trebuie să recunosc, la început, vreme de câteva episoade, am fost reticentă fața de el. Breaking Bad nu menajează pe nimeni. Spune lucrurilor pe nume, le arată în starea lor brută, rămânând la aprecierea fiecăruia dacă este un serial demn de vizionat sau nu. Ei bine, eu eram obișnuită, în principal, cu serialele mai fanteziste, pline de ființe supranaturale, magie și altele asemenea, deci am avut nevoie de un timp de acomodare.

După ce a trecut și acest timp de acomodare, nu a mai durat mult și mi-am dat seama cât de bun e serialul. Îmi place realismul cu care arată ce înseamnă afacerea cu droguri, dependența, consecințele pe care producerea, vânzarea ori consumul de droguri (cu precădere, metamfetamină) le au asupra unei familii. De pildă, apare la un moment dat un cuplu, soț și soție, amândoi dependeți de metamfetamină, dar și de altele, care au un biet copil, neîngrijit, subnutrit, care este nevoit să trăiască sub același acoperiș cu zănaticii lui părinți. E o imagine dezolantă, arătată întocmai.

Mai târziu, când Walter și Jesse pătrund și mai adânc în comerțul cu meth, serialul prezintă poate la fel de realist pericolul bandelor concurente și pericolul și mai iminent și inevitabil al cartelului, care dorește să își mențină hegemonia asupra pieței.


Walter H. White e eroul și antieroul acestui serial. În primele episoade, chiar în întregul prim sezon, în jurul său plutește o aură de victimă - un simplu profesor de chimie, unul strălucit, de altfel, care se zbate din cauza situației financiare, de dragul familiei și care, pe deasupra, află că are cancer pulmonar în stare avansată. Având în vedere situația lui delicată, parcă nu e tocmai exagerată decizia lui de a intra în lumea drogurilor, alături de fostul său elev, Jesse. Însă la un moment dat, Walter ajunge să aibă mai mulți bani decât poate cheltui și totuși nu se retrage, ci rămâne în afacere, ”de dragul familiei”, după cum el însuși susține în repetate rânduri. Chiar și când totul devine îngrozitor de periculos, inclusiv pentru membrii familiei lui, Walter continuă să prepare meth. 

Am crezut că e sucit. Trebuia să fie. Walter câștigase atâția bani într-un timp atât de scurt că nici la bancă nu îi putea depune. Atunci, de ce nu renunța odată? Răspunsul e simplu: pentru că îi făcea plăcere, o enormă plăcere să prepare metamfetamină. Din momentul în care am conștientizat lucrul acesta, am început să văd serialul cu alți ochi și să îmi placă și mai mult. Breaking Bad nu e doar povestea unui profesor încorsetat financiar, e povestea unui geniu în ale chimiei, a cărui pricepere a ajuns să fie apreciată într-un mediu mai puțin convențional. Walter White nu a reușit să se bucure de faima pe care marea companie ”Gray Matter” a adus-o foștilor lui colegi fondatori, dar a reușit să ajungă cel mai apreciat producător de meth din State, dar și peste Ocean. Walt nu a reușit să-și construiască o companie, ci un imperiu, imperiul lui Heisenberg.

Am observat cum Walter a căutat mereu să se debaraseze de superiori. Walter e orgolios, aș zice chiar îngrozitor de orgolios, punând la bătaie totul de dragul orgoliului. Își cunoaște produsul foarte bine, îi cunoaște valoarea și nu acceptă să fie tras pe sfoară, nici să muncească la nesfârșit pentru altul. Walter e un personaj puțin spus interesant; e isteț, viclean, ingenios, un bun cunoscător al psihologiei umane și al artei manipulării, e ipocrit și rege al dramei uneori. E un personaj extraordinar, fascinant. Erou și antierou în același timp.

Bryan Cranston e actorul care îl interpretează pe Walt și mi se pare unul din cei mai talentați actori din câți există. Nu cred că l-am mai întâlnit până la Breaking Bad, dar e un artist căruia îi port tot respectul. Fără prestația lui de neegalat, serialul nu s-ar fi bucurat de același succes.

Skyler, soția lui Walt, e și ea un personaj demn de băgat în seamă. M-am obișnuit destul de greu cu ea, dar prin sezonul 3 am început să o înțeleg și să îi urmăresc cu mult interes evoluția. Și are o evoluție considerabilă. Actrița care o interpretează, Anna Gunn, își merită, de asemenea, premiile/ nominalizările. 


Jesse, interpretat exemplar de Aaron Paul, trece, din punctul meu de vedere, prin cele mai mari suferințe. Pierde definitiv oamenii la care ține și se observă că îl supără aviditatea lui Walter. Relația dintre ei e un drum plin de gropi, unele mai adânci ca altele, un drum pe care l-am parcurs sperând mereu la mai bine.

Mai sunt personaje despre care aș vrea să vorbesc, dar mi-e teamă că m-aș întinde cu recenzia la nesfârșit. Îi mai menționez pe Hank și Marie (cumnatul, care e agent DEA, și cumnata lui Walter - am niște sentimente amestecate față de ei), Gus Frang (foarte bine jucat de actorul Giancarlo Esposito), Walter Jr. (fiul lui Walt), Skinny Pete, Badger (amicii amuzanți ai lui Jesse), Mike și nu în cele din urmă hazliul avocat Saul Goodman.

Despre Saul Goodman am să zic două vorbe în plus, căci mi-a plăcut nespus de mult de el. El e avocatul care i-a ajutat pe Walt și pe Jesse să se descurce cu finanțele lor. Tot el e cel care i-a scos adesea din belele. Saul Goodman e avocatul la care vin fel de fel de oameni în speranța unei minuni, el e avocatul cu care federalii nu se încurcă, pentru că are gura mare și e mereu cu replicile la el. Tot el e avocatul care nu se dă înapoi de la a ajuta producători și traficanți de droguri, atâta timp cât e corect remunerat, desigur. Saul Goodman, de când apare în serial, e principala sursă a comicului, dar și a vorbelor de duh. El e cel care ”știe un tip care știe alt tip”.


Vestea bună este că, după Breaking Bad, a apărut un alt serial, care îl are ca protagonist pe același Saul Goodman.

Deja m-am întins mai mult decât ar fi trebuit, dar serialul acesta e prea bun ca să nu îi fac o reclamă pe măsură. Breaking Bad e despre personaje felurite, unice în felul lor de a acționa și reacționa, e despre alegeri, despre ambiții, dar și despre iubirea față de cei apropiați. Breaking Bad e despre cercul vicios în care personajele se trezesc și din care nu pare să fie nicio cale de ieșire, decât una singură.

Nota mea: 5+/5