vineri, 23 septembrie 2016

Same cover, different books #6

Hello lovelies!
Cum o mai duceți?
Tocmai mi-am dat seama că nu am urat ”mult succes” celor care au început deja școala, așa că muuult succes, dragi bloggerași studioși! Mult succes le doresc, desigur, și studenților - acuși începem!
Nu am mai postat de mult timp în rubrica aceasta, dar chiar nu am mai avut ocazia în ultima vreme să nimeresc două coperți asemănătoare. Aceasta până acum două zile când iată ce am descoperit:



Asemănarea constă în domnișoara supărată, după cum puteți observa. În rest, nu sunt puncte comune. Dar am vrut neapărat să vi le arăt din două motive. 
  • În primul rând, în sfârșit, în felul acesta promovez și eu o carte românească (apropo, descrierea sună destul de bine). 
  • În al doilea rând, îmi place nespus de mult trilogia Never Forgotten de Kelly Risser. Aici găsiți recenzia la primul volum, aici la al doilea iar aici la al treilea. Recenziile sunt în engleză pentru că și cărțile le-am citit în engleză, dar ideea rămâne aceeași: Never Forgotten e o serie grozavă. Cu precădere, mi-au plăcut cartea a doua și a treia, însă și pe prima am notat-o cu o notă frumușică. Dacă cineva vrea detalii despre trilogie, sunt dispusă să vă scriu o nuvelă despre ea, chiar în secțiunea de comentarii. Ca să nu uit: pe Amazon găsiți primul volum gratis, chiar aici. Sper să îi dați o șansă ^-^.
Revenind la coperți, trebuie să recunosc, coperta cărții Current Impressions mi se pare cea mai nereușită din trilogie (aruncați un ochi la recenziile mele și le veți vedea și pe celelalte două). Mi se pare că au folosit prea mult blur pe cele două personaje. Coperta cărții românești mi se pare drăguță, deși îmi displace fontul utilizat pentru titlu.
Voi ce credeți?

luni, 19 septembrie 2016

”Frații Karamazov” de F. M. Dostoievski - Recenzie

Titlul original: Bratia Karamazov
Autor: Feodor Mihailovici Dostoievski
Editura: Polirom
Traducere: Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă
Număr de pagini: 972

Descriere

Frații Karamazov, cel din urmă și cel mai complex roman al lui Dostoievski, este în același timp povestea scrisă magistral a unui paricid și o meditație filosofică asupra întrebărilor esențiale ale umanității: existența lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului.

Întruchipând patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să-și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, care duce o viață amorală și desfrânată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, Dostoievski exploatând cu o abilitate remarcabilă filonul polițist al poveștii, ce creează un suspans capabil să susțină întreaga structură romanescă.


Frații Karamazov e o carte colosală și o adevărată provocare în materie de lecturi, datorită numărului considerabil de pagini, precum și datorită temelor tratate. În formatul în care am citit-o eu, cartea are peste 950 de pagini, ceea ce pare destul de mult, dar scriitura lui Dostoievski nu e atât de dificilă încât să facă imposibilă lecturarea. În legătură cu întinderea cărții, pot să mai precizez faptul că naratorul se adresează de câteva ori cititorului și îi spune că povestea fraților Karamazov ar fi și mai voluminoasă dacă el - naratorul - nu și-ar fi stăpânit impulsul de a detalia anumite intrigi secundare. Recordul acesta al numărul de pagini Dostoievski îl atinge nu în mod planificat, ci pentru că pur și simplu narațiunea și personajele i-au cerut-o.

Frații Karamazov îi are în prim-plan, desigur, pe frații Karamazov. Dmitri (Mitia, Mitenka) este fiul din prima căsătorie a depravatului și denaturatului Fiodor Pavlovici Karamazov, în timp ce Ivan și Alexei (Alioșa) sunt rezultatul celei de a doua căsătorii. Acestora li se adaugă și Smerdeakov, presupusul fiul nelegitim al lui Fiodor Pavlovici. Fiecare din ei e cât se poate de diferit: Dmitri îi seamănă, probabil, cel mai mult tatălui, deoarece are aceeași pasiune insațiabilă pentru petreceri și femei, însă nu îmi pare un personaj cu sufletul negru de răutate; Ivan e cel mai instruit dinte toți, are o cultură vastă și este un interlocutor cu care nu te plictisești, dar are și el propriile chestiuni de moralitate; Alioșa e apropiat de cele sfinte, îl are ca mentor pe starețul Zosima și este, cu sinceritate, un om blând, cu sufletul mare și plin de iubire pentru oameni și, la rândul său, este foarte apreciat de cei din jur.

Înainte să notez două vorbe și despre Smerdeakov, mă opresc la Alioșa, pentru că el este și personajul principal al romanului, după cum însuși Dostoievski a indicat. În ciuda acestui statut, lui Alexei Fiodorovici Karamazov nu i se întâmplă efectiv numeroase lucruri. Lăuntric, are, într-adevăr, niște conflicte datorate unor evenimente exterioare, însă pe Alioșa mai curând îl văd ca un intermediar și un mediator în cadrul acțiunii. Adesea, personajele au apelat la el pentru un sfat, pentru rezolvarea unor probleme. Însuși Alioșa își asumă voluntar responsabilitatea de a îi ajuta pe ceilalți, mai ales pe frații lui, așteptând nimic în schimb. Inițial, am avut impresia că naratorul exagerează cu acest personaj, însă, treptat, cunoscându-l mai bine, am ajuns să îl îndrăgesc la fel de mult ca restul personajelor. Deși își conștientizează pornirile karamazoviene, Alioșa rămâne un ”înger”, după cum bine îl caracterizează ceilalți.
Darul de a câștiga dragostea celorlalți era ceva înnăscut la el, făcea parte – cum s-ar zice – din însăși firea lui spontană și lipsită de prefăcătorie.
<<Cred că e singurul om din lume care, lăsat de capul lui, fără o lețcaie, în mijlocul unui oraș necunoscut, cu un milion de locuitori, nu s-ar prăpădi, n-ar muri nici de foame, nici de frig, fiindcă oricând s-ar găsi cineva care să-i dea de mâncare și un adăpost...>>
Dragostea pe care le-o purta avea un caracter activ. Alioșa nu era în stare, atunci când iubea pe cineva, să rămână pasiv, trebuia neapărat să-l ajute într-un fel sau altul. 
Smerdeakov e un personaj ascuns. Nu îl vezi vorbind frecvent despre identitatea sa. Abia în finalul cărții am simțit că personajul acesta s-a dezvăluit în deplinătatea psihologiei sale. El și Dmitri sunt, după mine, cei care îi seamănă cel mai mult lui Fiodor Pavlovici. Și dacă tot am adus vorba de el, vă spun că Fiodor Pavlovici e păcatul în carne și oase umblând nestingherit pe stradă. Nu i-a păsat și nu îi pasă de soarta fiilor, e avid după bani, în ciuda faptului că nu mișcă un pai pentru a îi obține și nici măcar la bătrânețe nu se astâmpără în ceea ce privește femeile și chiar lasă ca acest aspect să intervină între el și Dmitri (amândoi se îngrăgostesc de aceeași femeie, Grușenka).

Dar este un personaj extraordinar, toate personajele sunt fantastic realizate. Fie că sunt principale, fie că sunt secundare, pozitive sau negative, sunt atât de bine individualizate încât atunci când citești ai impresia că stau chiar lângă tine și îți vorbesc. Am remarcat talentul lui Dostoievski privind construcția personajelor încă de când am citit Crimă și pedeapsă, dar Frații Karamazov vine și stabilește acest lucru pentru totdeauna. Deși la fel de bine construite, personajele feminine, recunosc, mi-au displăcut, ca personalitate vorbind. Poate chiar așa erau femeile pe atunci, însă am observat că în cărțile clasice femeile sunt excesive în gesturi, cuvinte și emoții, uneori de-a dreptul absurde, isterice (totuși, un personaj feminin care mi-a plăcut este Katerina Ivanovna - Katia/Katenka).
<<Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi.>>
Cuvintele acestea aparțin procurorului și le rostește în timpul procesului ocazionat de uciderea lui Fiodor Pavlovici. M-a amuzat citatul, însă mi-am dat seama că procurorul se înșală. Toată lumea are Karamazovi. Așa cum cei patru fii ai lui Fiodor Pavlovici sunt bucățele din personalitatea lui, aceiași Karamazovi sunt oameni pe care îi poți întâlni oriunde - afemeiați, linge-blide, genii, atei, credincioși, umanitari, copii din flori și așa mai departe. Aș spune că personajele din Frații Karamazov sunt tipuri umane, dar ar fi o greșeală, pentru că ele sunt mult mai mult decât niște simpli exponenți ai unei categorii.

Dostoievski a creat personajele ideale pentru a putea aborda teme fundamentale ale existenței, ca existența lui Dumnezeu, moralitatea și imoralitatea. Aceste teme sunt intens dezbătute pe parcursul cărții. Așa se face că după ce am închis cartea am rămas cu senzația că am citit nu doar un roman, ci și un tratat de filosofie și unul de religie și că sunt lucruri la care trebuie să reflectez, așa cum au făcut și personajele. Trebuie să recunosc că e nevoie de oarecare răbdare pentru a parcurge paginile în care își expun punctele de vedere, căci nu sunt doar două-trei pagini. De asemenea, poate nu veți găsi relevante sau nu veți fi de acord cu acele opinii (mă gândesc, în principal, la cele legate de credință și religie). Cu toate acestea, vă spun că merită să fie citite chiar numai de dragul cunoașterii, dar cu precădere pentru că spun ceva despre personaje. Dacă obosiți sau vă plictisiți, luați o pauză și reveniți, doar nu săriți peste ele, că aceasta ar însemna să treceți peste un număr de pagini însemnat.
Așa că, dacă oamenii au ajuns să agonisească o mulțime de bunuri, în schimb li s-au împuținat bucuriile.
Finalul propriu-zis mi-a lăsat un gust amar. Latura mea justițiară este și acum frustrată din cauza lui, din cauza erorii judiciare care se produce. Altminteri, mi-a plăcut finalul, deoarece e diferit și am impresia că poartă importante învățături.

Fără alte comentarii, vă recomand din suflet Frații Karamazov. E, după cum am menționat, o provocare, ce necesită timp, răbdare și înțelegere, dar care răsplătește din plin cititorul. Dostoievski a fost un om încercat de vicisitudinile vieții, iar aceasta se vede cu ușurință în opera sa, pentru care este considerat, pe bună dreptate, unul din cei mai mari scriitori ai lumii.

Nota mea: 5/5

joi, 15 septembrie 2016

Inspirational, #11 - Agatha Christie








Agatha Christie (15 septembrie 1890 – 12 ianuarie 1976), supranumită ”Regina Crimei” și "Regina incontestabila a romanului politist", a fost cel mai citit autor din lume după Shakespeare. Celebră mai ales pentru cele 80 de romane poliţiste, în principal pentru cele care au ca personaje principale pe Hercule Poirot sau pe Miss Marple, este considerată unul dintre cei mai importanţi şi inovatori autori ai genului.

Misterul disparitiei Agathei Christie

Viața personală a scriitoarei a fost profund marcată de eșecul primului său mariaj, cu aviatorul Archibald Christie. Cei doi s-au căsătorit în 1914 și au avut împreună o fiică, Rosalind. După 12 ani de căsnicie, Christie i-a mărturisit soției sale că a fost infidel și că, în ceea ce-l privește, nu mai acorda nicio șansă căsniciei lor. Șocul a fost extrem de puternic pentru Agatha, care fusese convinsă până atunci de trăinicia mariajului, iar acest lucru i-a povocat o depresie puternică și a dat naștere la ceea ce s-a numit "misterul vieții ei".

La puțin timp după discuția avută cu soțul ei, pe data de 8 decembrie 1926, Agatha Christie a dispărut fără urmă, vreme de zece zile, generând o adevărată "furtună" în presa vremii. Potrivit relatărilor din acele timpuri, ea a plecat de acasă pe înserate, cu mașina personală. Automobilul a fost găsit în apropierea Londrei, cu capota ridicată şi farurile aprinse. S-au găsit valiza, obiectele sale personale şi carnetul de conducere expirat. 500 de poliţişti au fost trimişi în căutarea sa şi s-a dat un premiu de 100 de lire pentru informaţii despre ea. Avioane au fost puse să survoleze terenul în căutarea sa, pentru prima dată în Anglia. 

A fost descoperită într-un mic hotel dintr-o regiune din nordul Angliei. Faptul că nu fusese identificată de recepționer se datora înregistrării cu un nume fals (Teresa Neele). S-a vehiculat ideea că a fost o încercare de a creşte vânzările cărţilor sale astfel, dar după toate probabilitățile, ar fi suferit o amnezie temporară profundă, ca urmare a unei traume sau stări depresive puternice.

Scriitoarea și-a revenit pe deplin, și-a reluat activitatea literară, însa nu a vorbit niciodată despre ceea ce s-a întâmplat pe parcursul celor zece zile. Asupra acestui aspect va plana întotdeauna un mister.

Surse: 1, 2, 3.

vineri, 2 septembrie 2016

”O păpușă sau alta” de Sophie Hannah - Recenzie

Titlul original: Little Face
Autor: Sophie Hannah
Editura: Nemira
Traducere: Irina Negrea
Număr de pagini: 504

Descriere

A fost plecată pentru doar două ore... Soțul ei, David, urma să aibă grijă de fiica lor de numai două săptămâni. Însă în clipa în care Alice Fancourt intră în camera copilului se dezlănțuie teribilul coșmar, fiindcă Alice susține cu toată ființa că bebelușul din leagăn nu este fiica ei, Florence.

Din ce în ce mai ostil și amenințător, David jură că soția lui fie a luat-o razna, fie, din cine știe ce motiv, minte cu nerușinare. Cum va putea Alice, în această situație, să-i convingă pe cei de la poliție că ea are dreptate, înainte de a fi prea târziu? Și unde se află, de fapt, adevărata Florence?
Un thriller spectaculos. Am rămas cu gândul la el zile în șir... Guardian 

O păpușă sau alta e una din puținele cărți de la care aveam anumite așteptări, dar care a venit cu o viziune cu totul diferită. Pe mine, descrierea și coperta m-au dus cu gândul la un thriller cu influențe horror. De fapt, chiar îmi imaginam că voi avea parte de sperieturi strașnice. M-am înșelat, însă nu pot spune că regret. Întotdeauna mi-au plăcut thrillerele psihologice, deși pot fi cam dificile. Aceasta este valabilă și pentru opera lui Sophie Hannah.
Sophie Hannah pășește pe terenul minat al emoțiilor cu o grație de neegalat. Times Education Supplement
O păpușă sau alta se cam joacă cu mintea și logica cititorilor. Deși numărul personajelor nu este mare, e o adevărată provocare să identifici personajul/personajele negativ/e. Sinceră să fiu, fiecare personaj e mai mult sau mai puțin bizar în felul său și la un moment dat am avut impresia că toți (inclusiv polițiștii!) sunt de-a dreptul săriți de pe fix și că merită să fie cu toții închiși la spitalul de nebuni. Problema este că alături de conflictul principal - a dispărut, într-adevăr, Florence? Dacă da, atunci unde este și cine a luat-o? Dacă nu, de ce bate câmpii Alice? - apare încă unul, din trecut, care are în prim-plan moartea primei soții a lui David Fancourt. 
Dacă exerciți o profesie, vei putea, în cazul în care ai noroc, să stai cinci zile pe săptămână în compania unor oameni care te admiră și te respectă. Pe când dacă faci din familia ta opera muncii tale de-o viață, ai posibilitatea să stai permanent în compania unor oameni care te admiră, te respectă și te iubesc. - Vivienne Fancourt
Dintre toți ”actorii”, soacra lui Alice, Vivienne Fancourt, mi s-a părut, de la bun început, cea mai dubioasă. Trebuie să recunosc, o apreciez pentru puterea de caracter pe care o afișează, dar e indiscutabil faptul că are obsesia de a controla viețile tuturor din jur, ceea ce dăunează. Cu toate acestea, vă avertizez să nu cădeți în capcana în care am căzut eu: nu toate personajele care par rele sunt rele (cu excepția lui Vivienne - e sucită, fără îndoială) și nu toate personajele bune sunt bune cu adevărat. Un lucru e cert: toate sunt înșelătoare, ascund o psihologie altfel decât cea manifestată. Poate numai în ceea ce îl privește pe Simon (un polițist care lucrează la cazul presupusei dispariții a fetiței Fancourt), spusele și acțiunile se potrivesc cu gândurile și trăirile lăuntrice. Tocmai această dualitate a personajelor poate fi un plus pentru carte, dar și un minus. Este un plus pentru că ea susține caracterul psihologic al operei, însă este un minus pentru că sunt acțiuni, apucături ale personajelor care nu au nicio noimă. Când am atins sfârșitul cărții, m-am trezit cu un amestec de confuzie și iritare cauzat chiar de faptul acesta, că am aflat mult așteptatul adevăr, dar nu pot să înțeleg de ce unele personaje au procedat în felul în care au procedat. De aceea, finalul m-a readus la părerea că personajele au, fără discuții, probleme la mansardă. Caracterele din O păpușă sau alta sunt destul de reușite, ușor caricaturale, însă lipsite de rațiune și cred că le-ar prinde bine un control psihiatric sau măcar psihologic. 
Așa suntem făcuți noi, oamenii. Prăpăstioși, ne așteptăm în orice moment ca toate coșmarurile noastre sinistre să se adeverească. - Alice Fancourt
Aspectul care m-a încântat cel mai mult la această carte e narațiunea, care alternează între persoana a treia și persoana I (vocea lui Alice) și, în acest fel, contribuie semnificativ la jocul de care am pomenit în al doilea paragraf. Plus, am observat ușurința cu care Sophie Hannah jonglează cu termenii și cât de pricepută este în legarea lor în propoziții și fraze simple sau mai complexe. Nu întâmplător, cele cinci sute de pagini se citesc repede. Țin să menționez că un rol important îl joacă traducerea, o traducere fidelă și realizată cu îndemânare.

Una peste alta, recomand O păpușă sau alta, mai ales iubitorilor de thrillere psihologice. Deși nu sunt pe deplin mulțumită de cartea aceasta, Sophie Hannah este o autoare talentată pe care intenționez să o mai citesc.
- Știi, în mod ilar, pierderea unui dușman este la fel de greu de suportat ca pierderea unei ființe dragi. Rămâi cu aceleași sentimente puternice pe care le-ai avut întotdeauna, dar nu mai ai de cine să le legi. Te simți cumva... păcălit, presupun. - Vivienne Fancourt
Nota mea: 4/5