duminică, 31 decembrie 2017

2017 & 2018 în GIF-uri

Despre anul 2017


1. Anul 2017 a trecut extraordinar de repede. Blogul meu, de la bun început, a fost o continuă revoltă împotriva trecerii timpului, așa că trebuia să menționez și aspectul ăsta. Dar pe bune, 2017 a trecut așa de repede. Îmi aduc aminte ce cărți am citit în ianuarie de parcă ar fi fost ieri.

2. În 2017 am trecut, cu bine, de prima sesiune din „cariera” mea de student la Drept. Am trecut și de a doua, tot așa. Pot spune că, după primul an de facultate, sunt foarte mulțumită de alegerea făcută. Bianca din clasa a patra, care a decis să meargă la Drept, a făcut alegerea bună.

3. În 2017 am văzut-o live pe Tarja Turunen. Una din cele mai frumoase amintiri de anul ăsta.

4. În 2017 am creat amintiri neprețuite alături de oamenii din asociația în care activez. După decizia de a merge la Drept, cea de mă implica în asociație e, categoric, cea mai bună din ultimii ani. Pe zi ce trece, îmi dau seama de lucrurile minunate pe care le aduce în viața mea și de cât de faini sunt oamenii cu care lucrez.

5. În 2017 s-a ivit ocazia să călătoresc în Italia și Turcia. Sunt o persoană mai „de casă”, dar, recunosc, e super să călătorești și să vezi ce are de oferit planeta noastră. Atât de mult m-au inspirat plimbările acestea două, încât mi-am făcut o listă lungă cu locuri de vizitat.

6. Anul 2017 a însemnat multă introspecție, pentru mine. Cred că, înainte de a ne chinui să-i înțelegem pe cei din jur, trebuie să ne asigurăm că ne cunoaștem îndeajuns de bine pe noi înșine. Visuri, limite, calități, defecte, toate caracterizează pe fiecare dintre noi.

7. Anul 2017 a însemnat multe dificultăți, poate mai multe decât au adus anii anteriori. Dar nu degeaba se zice că ce nu te distruge te face mai puternic. Nu cred că a zis vreo cineva că viața e numai lapte și miere, așa că mereu trebuie să fim pregătiți să depășim greutățile care se ivesc sau, mă rog, să încercăm să facem asta. Până la urmă, din toate câte ni se întâmplă putem învăța ceva.

8. Anul 2017 a fost despre noutăți, perseverență, muncă, bucurii, supărări, dezamăgiri, cărți de suflet, descoperiri surprinzătoare, schimbări. Un asemenea an nu poate decât să mă lase cu dorința de a vedea ce ne pregătește 2018.

Pentru anul 2018


1. Mai multă îndrăzneală.

2. Să continui și să duc la bun sfârșit ce am început în 2017.

3. Să mă ocup mai mult de acele lucruri care mă fac fericită și mă fac să uit a-mi verifica telefonul.

Un an nou fantastic, liebe Freunde! 🤗

miercuri, 27 decembrie 2017

„Grammaton. Turnul Înțelepților”, Trommer & Akdenizli - Recenzie

Titlul original: Letterland. Die Diamantenquelle
Autori: Johanna Trommer, Meryem Natalie Akdenizli
Editura: ALLFA
Traducere: Doina Fischbach
Număr de pagini: 392

Tinka are treisprezece ani și îi place foarte mult să citească. Într-o zi, ea găsește într-o carte o scrisoare misterioasă, care îi este adresată și în care i se spune să ia legătura cu un anticar pe nume Antonius. 
Intrigată de mesajul neobișnuit, Tinka, împreună cu cea mai bună prietenă a ei, Isabela, pleacă la Viena în căutarea lui Antonius. Anticarul le face cunoștință cu Grammatonul, o lume fantastică ai cărei locuitori se numesc literani și au corpuri în formă de litere. 
Dar Grammatonul este în pericol! Izvorul de energie al acestei lumi fermecate a secat, fiindcă, în lumea noastră, copiii… nu mai citesc. Tinka, Isabela și Antonius își unesc forțele cu Rahotep și niște creaturi fantastice – simpatica stelină Pin și nobilul opteron Carmesino – și înfruntă nenumărate pericole în căutarea Turnului Celor Unsprezece Înțelepți și a Cărții Atnafias, unica speranță de salvare a Grammatonului.
Vor reuși prietenii să treacă cu bine de nenumăratele pericole și obstacole care le ies în cale? Vor reuși ei să o învingă pe nemiloasa literană Zaida, care vrea să pună stăpânire pe ținut?



Lăsând la o parte minunea de a posta, în sfârșit, recenzia, minune petrecută în a treia zi de Crăciun 2017, sunt curioasă ce impresie v-a lăsat vouă descrierea. În momentul în care am citit-o, cu mult, mult timp în urmă, când am primit cartea în dar, nu am rămas cu impresia unei cărți de copii, dar la o recitire mi-am dat seama că, de fapt, este o carte pentru copii/ preadolescenți. Cu toate acestea, insist de acum că Grammaton poate fi o lectură la fel de agreabilă și pentru cei mai mari. Pentru mine, chiar a fost o plăcere să dau pagină după pagină, fiind exact ce aveam nevoie după lecturile de la facultate.

Pentru că tot am menționat descrierea cărții, am bucuria să constat că ea chiar face dreptate conținutului. Adesea am dat peste descrieri care ori erau prea neclare, ori erau prea clare, adică deja dădeau spoilere. În schimb, în cazul de față, descrierea rezumă plotul central, reușind să stârnească oarece curiozitate, dar fără să strice surpriza care stă între coperți. 

... până la încheierea celui de-al șaisprezecelea an de viață, toți copiii umani sunt responsabili de viața și de prosperitatea literanilor. Prin simplul fapt că citesc... ei au nevoie de energia și de fantezia copiilor pe care aceștia le dezvoltă în timp ce citesc și, în special, în timp ce trăiesc poveștile.

Grammaton vine cu o idee interesantă, pe care chiar mi-am dorit să o văd concretizată într-o carte. Ideea aceasta, a unei lumi a literelor, a cărei existență depinde de cât de mult citesc oamenii, e frumos creionată de cele două autoare, reușind să o transforme într-un adevărat univers care se organizează după propriile reguli. Talentul de povestitor e ușor de sesizat, mai ales în cazul descrierilor. Nu am avut dificultăți în a-mi imagina cum arată lumea în care pătrund Tinka și prietenii ei. Locurile vizitate, provocările prin care trec sunt bine prezentate, limbajul e expresiv, de o plasticitate tare drăguță, pe înțelesul tuturor. Numai în privința literanilor aș fi vrut mai multă atenție, căci nu e chiar ușor să îți imaginezi niște ființe care au corpul în formă de literă (mă refer la detalii ce țin de membre, față).

Deși nu e ca un basm românesc, marca Ion Creangă ori Petre Ispirescu, Grammaton are destule trăsături specifice unui basm, pornind de la fabulosul prezent la orice pas, până la misiunea alesului (Tinka) de a restabili echilibrul în tărâm. În această misiune, Tinkăi i se alătură prietena ei, Isabela, anticarul Antonius, stelina Pin (replicile ei sunt savuroase), opteronul Carmesino, tânărul Rahotep și mulți alții (deci, atât ființe umane cât și supranaturale). Desigur că nu lipsesc nici forțele răului, toate aceste personaje fiind portretizate într-un mod rezonabil. Nu se insistă pe latura psihologică, pentru că nici nu e cazul de asemenea profunzimi, dar portretul fizic este dublat și de o privire în borcănelul cu emoții al personajelor mai importante. Ce apreciez este limbajul corpului, inteligent folosit de autoare în exprimarea emoțiilor actorilor. 

Dintre toți, am prins drag de Tinka și de Isabela, care pe cât sunt de opuse, pe atât de bine se completează; de Rahotep, pentru abilitățile lui de supraviețuire; de Pin și, nu în cele din urmă, de Carmesino. Acesta din urmă e un personaj foarte bine realizat, acordându-i-se, mereu, atenție sporită, ceea ce mă bucură, căci stârnește curiozitatea de la prima întâlnire. Mi-ar fi plăcut ca Zaida să se bucure și ea de o analiză sub lupă, fiind antieroul cărții. E o greșeală adesea întâlnită, mai ales în cărțile fantastice, ca personajul negativ să fie negativ pentru că așa vrea el. Ce vreau să spun e că nu se arată motivele pentru care ființa aceea e cum e, fundamentul, mobilul. Sigur există ceva, o întâmplare din trecut, o vorbă, o persoană care a determinat ființa aceea să nimerească alăturea cu drumul. Dar poate de la o carte de copii/ preadolescenți e prea mult să cer așa ceva.

În timp ce toți stăteau încă încremeniți și îndurerați, soarele se înălța deasupra Împărăției Înțelepților, ca și cum ar fi vrut să vestească o zi mai fericită decât cea precedentă.

Probele sunt numeroase și ingenioase, adesea strâns legate de cărți cunoscute. Toate aceste probe, reunite într-o aventură periculoasă, determină personajele, deși unele sunt încă niște adolescenți, să se adapteze la cerințe, să depună eforturi de care nu se credeau în stare, să-și pună mintea la contribuție și, cel mai important, să lucreze cot la cot, în speranța că o să treacă, cu bine, de toate încercările. Și rămânem cu speranța, cum ar spune o persoană dragă mie. Glumesc, ei nu rămân doar cu speranța. Astfel, povestea din Grammaton evoluează frumos, adunând tot mai multă tensiune care culminează la momentul potrivit, lăsând, apoi, cale unui deznodământ emoționant și reușit. 

Una peste alta, cartea semnată de Johanna Trommer și Meryem Akdenizli e o lectură relaxantă, distractivă, din care se desprind lecții reale, utile, făcând-o numai bună pentru „cei mai mici”, dar și pentru „cei mai mari”, care au uitat de importanța lecturii și, mai mult decât atât, de importanța imaginației. După cum zicea Einstein:


Notă: 4/5

joi, 9 noiembrie 2017

”Black Dawn”, Mallory McCartney - Review

Title: Black Dawn
Author: Mallory McCartney
Genre: YA/NA Fantasy
Release Date: February 14th 2017
Publisher: Clean Reads Publishing
* E-book provided by YA Bound Book Tours as part of the book tour, in exchange for a honest review.



The end of an Empire, The rise of a Queen

Emory Fae enjoys leading a quiet, normal life. That is until two mysterious, and handsome soldiers show up at her apartment, and the life she knew is instantly whisked away. Memphis Carter and Brokk Foster come from the magical and war ridden world of Kiero, and upon Emory's arrival she will discover she is the long lost heir to the Royal Line and is thrown into the Black Dawn Rebellion with a dynamic role to ignite the rebels and reclaim her throne.

With both men being darkly woven in her past Emory uncovers hidden secrets, a power held long dormant, and will soon realize there are worse things than supernatural humans, love, loss, betrayal, and a Mad King.

Some things are better left in the shadows.


This book proves once again how I judge a book by its cover. Black Dawn is gifted with such a mesmerizing cover, it is impossible not to catch your eye and make you want to know more about what lies beyond the cover.

Black Dawn comes with a story that follows some dystopian/YA fantasy/ romance patterns, but also comes with some new things, like the time-traveling, which I really enjoyed. It fits really well into the world and the story, and I liked how it was explained. The story itself is fast-paced, engaging and it keeps you on the edge of your seat most of the time. It's not the most original story you will find, but it's that kind of read that definitely won't bore you. From the beginning to the end, there is something going on that will keep you wandering what is next and how is everything going to end.

The characters... hm, they are not so diverse, I believe. They are all so young and the few elders are not exactly the kind you would want to be friends with. Emory is ok. What I like about her is that she accepts her responsability and wants to do something to make things right. I still feel like I have a lot of things to discover related to Emory, but not only about her. Also Memphis, Brokk and the others have their stories to tell. They all have insecurities, relationship issues that need to be solved, and I really hope they will figure it out, because it got annoying at one point.

What could have been improved are the world-building, the "abilities thing" (more info about the provenience, history) and the romance part. I honestly think this book has too much romance and romance related problems. And in the middle of the storm is, of course, Emory. She is involved in too many troubled relations, as far as I am concerned. I believe in the next novel should be a change in this regard, because I want to believe this series is more than a feud between some confused youngsters.

Overall, Black Dawn is a pleasant book and I look forward to reading the sequel. I know this book could have been better, but I hope the next one will meet my expectations.

My Rating: 3,5/5

vineri, 22 septembrie 2017

”Cadavrul din bibliotecă”, Agatha Christie - Recenzie

Titlul original: The Body in The Library
Autor: Agatha Christie
Editura: RAO
Traducere: Mihai Caraiman
Număr de pagini: 224

E ora 7 dimineața și familia Bantry nu este deloc pregătită să facă față șocului care o așteaptă. 
În propria bibliotecă este găsit cadavrul unei tinere, îmbrăcate cu rochie de seară și machiate ca pentru o petrecere. Însă cine e femeia? Cum a ajuns acolo? Și ce legătură are cu o altă tânără ale cărei rămășițe carbonizate sunt descoperite mai târziu într-o carieră abandonată? 
Alarmată, familia Bantry o invită pe Jane Marple să rezolve misterul, înainte ca bârfele să țeasă un păienjeniș de supoziții care să ascundă pentru totdeauna adevărul. 
Este greu să nu rămâi impresionat de fiecare dată când citești o carte de Agatha Christie.
- Times 

Vin cu recenzia acestei cărți, gândindu-mă ce lectură potrivită este pentru sezonul acesta. Cărțile Agathei Christie mi-au lăsat mereu impresia unor lecturi de toamnă, datorită misterului din ele. Am citit Cadavrul din bibliotecă într-o perioadă foarte mare de timp, în parte pentru că eram în timpul anului universitar, dar și pentru că, pentru mine, cărțile Agathei nu ”țipă”. Ceea ce vreau să spun este că îmi plac, sunt lecturi relaxante și palpitante, în același timp, dar nu mă țin cu sufletul la gură, nu mă obligă să stau trează noaptea ca să le răsfoiesc.

Cadavrul din bibliotecă vine cu altă poveste marca Agatha Christie, scrisă în același stil natural specific autoarei. Ce mi se pare nou față de celelalte cărți scrise de Agatha și citite de mine este existența unui al doilea cadavru, ceea ce e un plus, face subiectul mai interesant, mai dinamic și îndeamnă cititorul să se gândească la mai multe conexiuni.

Personajele sunt diverse, așa cum ne-a obișnuit autoarea. Întotdeauna voi găsi această diversitate ca un mare plus, căci dovedește cât de bine cunoștea autoarea tipurile umane și cu câtă măiestrie putea să le dea viață în cărțile ei. Avantajul unei multitudini de personaje este că trebuie ca măcar unul din personaje să răsară, adică să fie cu adevărat pe placul cititorului. Eu am avut surpriza să mă înțeleg foarte bine chiar cu personajele negative, pe lângă, desigur, Jane Marple și amuzanta doamnă Bantry.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu îmi place, în general, la cărțile Agathei sunt detaliile, discuțiile pe lângă, informațiile extra, ca să mă exprim așa. Presupun că își au rostul - la crearea atmosferei, la distragerea atenției de la lucrurile care chiar sunt relevante pentru descoperirea criminalului -, dar îmi par ușor obositoare și nu am să mă împac cu ele prea curând.

Iată că deja am ajuns la finalul recenziei mele, aproape că nu-mi vine să cred, având în vedere lungimea recenziilor din ultima vreme. Ei bine, cărțile Agathei Christie nu au nevoie neapărat de recenzii de o mie de cuvinte, căci valoarea lor este un fapt deja consacrat. Recomand ca orice cititor, în viața sa, să încerce măcar o carte scrisă de ”Regina Crimei”.

Nota mea: 4/5

miercuri, 6 septembrie 2017

”Pânza de păianjen”, Cella Serghi - Recenzie

Titlu: Pânza de păianjen
Autor: Cella Serghi
Editura: Litera
Număr de pagini: 400
Diana Slavu, eroina Cellei Serghi, este un personaj complex, o combinație de naivitate, feminitate, inteligență și spirit de aventură. Iubește cu pasiune, dar este prinsă în <<pânza de păianjen>> a vieții. Iubirile Dianei - cea adolescentină, pentru marea dragoste a vieții ei, Petre Barbu, cea maritală, pentru Michi, și cea carnală, întruchipată de Alex - sunt prezentate prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, și al mai multor scrisori din corespondența celor două prietene.
Roman de debut cu accente autobiografice, cu acțiunea plasată în Bucureștiul interbelic, la Constanța, Mangalia și Balcic, <<Pânza de păianjen>> prezintă o lume cu un farmec aparte, într-un stil vioi și plin de sensibilitate, îndreptățind succesul de public de care s-a bucurat de-a lungul timpului.
 Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?
Am primit cartea aceasta în dar de la o persoană care nu mă cunoaște prea bine (nici eu nu o cunosc decât superficial), de aceea m-am temut că Pânza de pâianjen nu va fi deloc pe placul meu, mai ales pentru că nu sunt o fană a romanelor de dragoste. Cu toată sinceritatea vă spun că nu am auzit de autoarea aceasta și, implicit, nici de cartea ei. Scriu acest lucru cu onestitate și rușine în același timp, căci stau și mă întreb cum de am omis o lectură așa de frumoasă.

Cartea Cellei Serghi e superbă. Am devorat-o într-un timp-record și, deși a trecut o vreme de când am lecturat-o, încă simt exaltarea care mă cuprindea când treceam de la o pagină la alta. Romanul nu spune doar o poveste de dragoste, ci povestea vieții zbuciumate, încărcată de greutăți pe care a dus-o Diana Slavu, în vreme ce imaginea afișată de ea părea perfectă, fiind astfel evidentă diferența dintre aparență și esență.
Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.
Modul în care am reacționat față de Diana a evoluat cu cât am înaintat cu lecturarea. Încă de la început am știut că ajunge la un moment dat să fie studentă la Drept (romanul este autobiografic iar Cella Serghi a fost licențiată în Drept), gând care m-a încurajat să empatizez cu ea din capul locului. Cu toate acestea, la scurt timp, am început să mă întreb dacă noi două chiar o să ne înțelegem. Diana Slavu e frumoasă, moștenind înfățișarea plăcută de la mama ei. Toate personajele cu care interacționează îi remarcă splendoarea. Din cauza aceasta mi-am zis că povestea ei va fi una plină de superficialități, de pseudodrame. Dar nu e deloc așa. Povestea protagonistei e marcată de o copilărie trăită în sărăcie și, apoi, de o luptă continuă de a-și depăși situația nefericită, de a se desprinde de pânza de păianjen în care se simte prizonieră.
Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!... Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.
Diana era conștientă de frumusețea ei, de privirile lungi ale oamenilor, dar își păstrează același suflet umil, aș zice. Descrie în caietele ei atenția primită de la cei din jur, însă nu cu scopul de a se lăuda, ci pur și simplu ca să prezinte o realitate din viața ei. Ei bine, mi s-a părut deosebit de interesant să citesc cum personajele celelalte insistau atât de mult pe aspectul ei plăcut, perfect, neglijând complet situația materială tristă, cruntă în care ea și ai ei erau nevoiți să trăiască (mulți nici nu cunoșteau aspectul acesta). Și mai târziu, după ce Diana se desprinde de familie, am impresia că ceilalți încă nu conștientizează că viața ei nu e perfectă și că, dimpotrivă, ea se zbate într-o pânză de păianjen, din care încearcă să scape, un pas în acest sens fiind înscrierea ei la Drept. Dar oamenii nu văd suferințele prin care trece, poverile pe care le poartă pe umeri, nu la început, în orice caz, căci bună vreme tot ce au văzut era o fată zglobie, superbă, veselă - viața în carne și oase. Mult mai târziu, tot ce a îndurat Diana începe să se răsfrângă și asupra înfățișării ei.
Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.
Pe acest fond se desfășoară și frământările erotice ale Dianei. Îmi place felul în care autoarea a delimitat cele trei tipuri de iubire pe care le dezvoltă Diana, câte una pentru fiecare din cei trei bărbați. Ele ajung să se suprapună la un moment dat, întrucât iubirea pentru Petre Barbu avea să o poarte cu ea întreaga viață iar, apoi, apar și celelalte două. Cred că toate i-au provocat zbuciumări, însă cea carnală, pentru Alex, îmi pare că e cea mai mistuitoare. Îmi pare rău că nu am cuvintele necesare să pot exprima cu ce desăvârșire creionează autoarea iubirea aceasta și modul în care evoluează relația incertă dintre Diana și Alex. De fapt, ce au ei nu e o relație în adevăratul sens al cuvântului, ci o dependeță, după cum remarcă și protagonista la un moment dat. E vorba de aceeași pânză de păianjen care a reușit să se extindă până în punctul în care Diana nu mai e sigură de nicio decizie.
Ceea ce mă atragea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.
Cu aceeași măiestrie scrie autoarea și despre familia Dianei. În ciuda lipsurilor, Diana vorbește despre ai ei cu mare drag. Vorbește despre frumusețea și hărnicia mamei ei și despre tatăl ei idealist, pe care îl compătimește pentru lipsa de pragmatism. De asemenea, m-au impresionat cuvintele alese pentru pictarea locurilor vizitate de Diana. Parcă sunt desprinse din altă lume. Cred că emoțiile cu care asociază acele locuri sunt cele care dau culoarea specială peisajelor. Despre toate acestea află cititorul alături de Ilinca Dima, prietena Dianei, pe care nu apucăm să o descoperim decât destul de puțin, dar m-am atașat de ea la fel de ușor. Diana o apreciază mult, după cum reiese din rândurile scrise de aceasta.
Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi, e ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, as zări, deodată, în apropiere, o barcă... Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta.
Așadar, citiți cartea aceasta. Nu are rost să reiau adjectivele folosite la începutul recenziei. Pânza de păianjen e minunată. Short backstage story: Cella Serghi s-a îndrăgostit de Camil Petrescu și de aceea s-a zis că opera ei a fost influențată de el, dar autoarea a negat o astfel de influență. De când era studentă la Drept, s-a căsătorit cu un inginer (ca Diana și Michi), dar apoi s-a îndrăgostit de Camil. El, Cella și Mihail Sebastian erau buni prieteni.
Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!
Nota mea: 5+/5 

vineri, 1 septembrie 2017

Despre câini și suferința de a-i pierde

În urmă cu o săptămână mi-am pierdut cățelul de aproape patru luni, din cauza unui virus urâcios care l-a secat de viață, încetișor.

Am încercat să îl salvăm, însă medicul veterinar ne-a spus că parvoviroza e cel mai adesea mortală, mai ales în rândul câinilor mici și de talie mică. Mi-a zis acest lucru în a doua zi de tratament și am fost fermă când i-am zis că sunt conștientă că există și posibilitatea să nu izbândească. Și totuși... cu toată tăria pe care am încercat să o afișez atunci, tot am plâns în hohote când l-am găsit la miezul nopții de vineri spre sâmbătă. Avea ochii calmi și plini de suferință. Încă mi se strânge inima cât un ghem când mă gândesc la ei și sper că bietul de el știa cât de mult îl îndrăgeam.

Iar el nu e primul cățel pe care să îl pierd prematur. În general, indiferent de vârsta la care se duce câinele, pierderea lui înseamnă suferință, pentru mine. Dar să plece de lângă mine așa devreme... Și la un interval așa de scurt de o altă pierdere... Se zice că dacă te confrunți cu o situație de mai multe ori, apare obișnuința, dar nu cred că se aplică și în cazul suferinței. Nu știu dacă există oameni în lumea aceasta care să se obișnuiască cu ea. Parcă de fiecare dată e un sentiment nou, mai dureros decât orice ai trăit până atunci.

După cum se observă cu ușurință, sunt o iubitoare de câini. Îmi plac animalele și natura (uneori iau în considerare, mai în glumă, mai în serios, să mă duc în China ca să mă angajez ca îngrijitoare la o rezervație de urși panda). Din perspectiva mea, câinele chiar este cel mai bun prieten al omului.

De la toți câinii pe care i-am avut și de la cel pe care, din fericire, încă îl mai am (e bătrânel; am crescut împreună cu el) am învățat ce e iubirea necondiționată. Ei nu cer mare lucru - doar hrană, apă și o mângâiere fugitivă pe creștet sau un scărpinat după ureche. În schimb, ne protejează de orice le miroase a pericol și ne fac zilele mai frumoase. Și contează enorm aspectul acesta din urmă, chiar contează. Să vii acasă obosit, amărât de viață și să fii întâmpinat de fața blănoasă care radiază de fericire din simplul motiv că te-ai întors e dovada cea mai bună că a avea un câine (sau mai mulți) înseamnă să te bucuri de terapie, poate una din cele mai simple și naturale.

Apreciați-vă animăluțele, căci ele sigur își dau silința să vă facă pe plac (poate chiar și atunci când fac obrăznicii).
Mă duc să îi dau o îmbrățișare bătrânului meu prieten blănos, ne mai citim!

duminică, 27 august 2017

"Raven Song", I.A. Ashcroft - Review

Title: Raven Song
Series: Inoki's Game (Book 1)
Author: I.A. Ashcroft
Paperback: 290 pages
Published Date: March 14, 2016
Publisher: Lucid Dreams Publishing
Language: English
* E-book provided by YA Bound Book Tours as part of the book tour, in exchange for a honest review.



Fresh, futuristic, dark, scary, and thrilling all at the same time... Even people who don't usually read sci-fi/fantasy type stories will be able to feel grounded.

– Sydney Scrogham, author of Chase


Book Blurb:
A century ago, the world burned. Even now, though rebuilt and defiant, civilization is still choking on the ashes.
Jackson, a smuggler, lives in the shadows, once a boy with no memory, no name, and no future. Ravens followed him, long-extinct birds only he could see, and nightmares flew in their wake. Once, Jackson thought himself to be one of the lucky few touched by magic, a candidate for the Order of Mages. He is a man now, and that dream has died. But, the ravens still follow. The nightmares still whisper in his ear. 
Anna’s life was under the sun, her future bright, her scientific work promising. She knew nothing of The Bombings, the poisoned world, or the occult. One day, she went to work, and the next, she awoke in a box over a hundred years in the future, screaming, fighting to breathe, and looking up into the eyes of a smuggler. Anna fears she’s gone crazy, unable to fill the massive hole in her memories, and terrified of the strange abilities she now possesses. 
The Coalition government has turned its watchful eyes towards them. The secret factions of the city move to collect them first. And, old gods stir in the darkness, shifting their pawns on the playing field. 
If Anna and Jackson wish to stay free, they must learn what they are and why they exist. 
Unfortunately, even if they do, it may be too late. 

Raven Song is the first of a four book adult-oriented dystopian fantasy series, a story of intrigue, love, violence, and the old spirits in the shadows who wait for us to notice them again. Readers of Neil Gaiman, Holly Black, and Charlie Human will enjoy this dark magic-laced tale rooted on the bones of what our world could become.


My Review:

I expected Raven Song to be a good read and that is exactly what I got. The first two things I love about this book are the cover and the title. I am a big fan of ravens and I also appreciate when the cover matches the title and the content. Afterwards the blurb and the mix of genres convinced me one hundred percent that this read is exactly what I have been searching for a while and that it is a must.

While I was discovering the world created by the author, I noticed the awesome mix of genres. I love fantasy stories and I like dystopian, but it is quite rare a combination of them. Usually, dystopian books have a lot of SF elements, which is nice too, but dystopian fantasy is definitely a genre I am into. However, to my mind, Raven Song needed a little more world-building, because I was left with many unanswered questions concerning the setting, history, daily life and the government. Maybe the next novel will come with the answers.

Moving on, I must say, I am not a native English speaker, but I can tell when a book is written by a talented author. Raven Song is no exception. The writing is beautiful, highly expressive. I particularly like how the author described the characters' feelings.

One other thing I appreciate about this book is that it is about real individuals, real humans, with lots of problems and various issues (both internal and external) to deal with. Raven Song is built due to its characters and, at the same time, for its characters, so they can unravel their stories, discover themselves and their role and fix their problematic souls. That is how I got to know a diverse range of characters.

Jackson Dovetail was the first one to surprise me. He is a very pleasant character, as I said, he is a real human being. Aside from the "weird" things about him, he is just like any of us. He has holes he needs to cover up, is disoriented and wants answers (he deserves them too, I believe). Then, is Anna. She also managed to make herself likeable, but more gradually, as far as I am concerned. It was great to see much more action from her, in the second half of the book. Anway, from the moment I found out what happened to her over a century ago, and seeing how she took action after this disclosure, I have taken her into my heart and I am sure I will keep her there.   
And there, behind the glass, was no gun stash, no bombs, no drugs, no illicit data chips.
It was a woman, a young woman, eyes closed as if asleep. 
Jackson blinked.
“Well, shit,” Frank said for both of them. 
Her relationship with Jackson builds up brick by brick. There is a connection between them, as they can understand and help each other, but this connection only creates the opportunity for them to engage in a genuine relationship. It is a long process though, because they still need to build the trust and the openness. 

Frank, Jackson's old pal, is so funny, so true and, most important, loyal to the young Dovetail. Agent Walker is another individual I find very interesting and human-like, although this wasn't my first impression of him. I would mention other few characters, but their situation is uncertain and I don't want to give any spoilers. I look forward to reading the next book, so I find out what happened with these mysterious characters and what awaits the ones I have talked about above.

Last but not least, I enjoy that this book manages to break the patterns somehow: we still have the chosen one, we still watch some magic going on (which, as a rule, can be found in fantasy) and we still have the absurd government (found in dystopias), but the way I.A. Ashcroft cloaked them with something else, something original is what makes this book unique. Jackson may be the chosen one, but there is no prophecy that says so. Instead, Raven Song has some curious, intriguing characters who think and say that Jackson is the one. Moreover, the Order of Mages is not the nice, friendly, open to discussion group of so-called gifted people, but rather an obscure, bitter and exclusive bunch of mages. I may be repeating myself, but I am truly looking forward to the sequel and, implicitly, to further uncovering the Order, its members, its preoccupations and intentions.

Yet I have a small objection (besides the world-building aspect). I feel that the first half of the book is a bit too dreamy, so to speak. Jackson has many dreams, visions and I don't say they were poorly written or useless, not by a long shot. But the story I was eager to see developing was slowed down and the action, delayed. That is why I read the first half of the book a little slower than the second half, which was dynamic, combining both action-packed and static parts. 

Overall, I believe this book is worth reading and rereading. The writing is enchanting, the characters are very realistic and easy to get along with, the story is authentic. Raven Song is a great read and a stunning intro to a series that will certainly be a success.

The harsh arena lights were like the sun, drying Jackson’s blood to his skin. Flickers of black wheeled in his vision against the light. Then, they weren’t flickers anymore. They were dark-feathered birds croaking their song overhead, circling, watching.
His companions until the end. Always.

My Rating: 4/5

miercuri, 23 august 2017

”Breaking Bad” (serial) - Recenzie

Titlu: Breaking Bad
Gen: dramă, thriller
Număr sezoane: 5 (2008 - 2013)
Distribuție: 
Bryan Cranston - Walter H. White
Aaron Paul - Jesse Pinkman
Anna Gunn - Skyler White

Descriere (sursă):

În centrul acțiunii se află Walter White, un geniu în chimie, care a ajuns însă să fie un simplu profesor ce predă într-un liceu din Albuquerque, New Mexico

El are dificultăți financiare, un fiu handicapat și o soție gravidă. La aceste probleme se adaugă diagnosticul de cancer pulmonar pe care îl primește în primul episod al serialului. 

Pentru a face rost de banii necesari tratamentului și a asigura viitorul familiei sale după moartea lui, Walter se asociază cu un fost elev, Jesse Pinkman, mic traficant de droguri, și începe să producă fără știrea familiei metamfetamină

Astfel ajunge să fie implicat în tranzacțiile și jocurile periculoase din lumea traficanților de droguri. Situația se complică și mai mult când poliția începe să investigheze cazul lui, sub conducerea lui Hank, propriul său cumnat.



Breaking Bad e serialul care m-a ajutat să trec mai ușor peste zilele obositoare din primul an de facultate. Trebuie să recunosc, la început, vreme de câteva episoade, am fost reticentă fața de el. Breaking Bad nu menajează pe nimeni. Spune lucrurilor pe nume, le arată în starea lor brută, rămânând la aprecierea fiecăruia dacă este un serial demn de vizionat sau nu. Ei bine, eu eram obișnuită, în principal, cu serialele mai fanteziste, pline de ființe supranaturale, magie și altele asemenea, deci am avut nevoie de un timp de acomodare.

După ce a trecut și acest timp de acomodare, nu a mai durat mult și mi-am dat seama cât de bun e serialul. Îmi place realismul cu care arată ce înseamnă afacerea cu droguri, dependența, consecințele pe care producerea, vânzarea ori consumul de droguri (cu precădere, metamfetamină) le au asupra unei familii. De pildă, apare la un moment dat un cuplu, soț și soție, amândoi dependeți de metamfetamină, dar și de altele, care au un biet copil, neîngrijit, subnutrit, care este nevoit să trăiască sub același acoperiș cu zănaticii lui părinți. E o imagine dezolantă, arătată întocmai.

Mai târziu, când Walter și Jesse pătrund și mai adânc în comerțul cu meth, serialul prezintă poate la fel de realist pericolul bandelor concurente și pericolul și mai iminent și inevitabil al cartelului, care dorește să își mențină hegemonia asupra pieței.


Walter H. White e eroul și antieroul acestui serial. În primele episoade, chiar în întregul prim sezon, în jurul său plutește o aură de victimă - un simplu profesor de chimie, unul strălucit, de altfel, care se zbate din cauza situației financiare, de dragul familiei și care, pe deasupra, află că are cancer pulmonar în stare avansată. Având în vedere situația lui delicată, parcă nu e tocmai exagerată decizia lui de a intra în lumea drogurilor, alături de fostul său elev, Jesse. Însă la un moment dat, Walter ajunge să aibă mai mulți bani decât poate cheltui și totuși nu se retrage, ci rămâne în afacere, ”de dragul familiei”, după cum el însuși susține în repetate rânduri. Chiar și când totul devine îngrozitor de periculos, inclusiv pentru membrii familiei lui, Walter continuă să prepare meth. 

Am crezut că e sucit. Trebuia să fie. Walter câștigase atâția bani într-un timp atât de scurt că nici la bancă nu îi putea depune. Atunci, de ce nu renunța odată? Răspunsul e simplu: pentru că îi făcea plăcere, o enormă plăcere să prepare metamfetamină. Din momentul în care am conștientizat lucrul acesta, am început să văd serialul cu alți ochi și să îmi placă și mai mult. Breaking Bad nu e doar povestea unui profesor încorsetat financiar, e povestea unui geniu în ale chimiei, a cărui pricepere a ajuns să fie apreciată într-un mediu mai puțin convențional. Walter White nu a reușit să se bucure de faima pe care marea companie ”Gray Matter” a adus-o foștilor lui colegi fondatori, dar a reușit să ajungă cel mai apreciat producător de meth din State, dar și peste Ocean. Walt nu a reușit să-și construiască o companie, ci un imperiu, imperiul lui Heisenberg.

Am observat cum Walter a căutat mereu să se debaraseze de superiori. Walter e orgolios, aș zice chiar îngrozitor de orgolios, punând la bătaie totul de dragul orgoliului. Își cunoaște produsul foarte bine, îi cunoaște valoarea și nu acceptă să fie tras pe sfoară, nici să muncească la nesfârșit pentru altul. Walter e un personaj puțin spus interesant; e isteț, viclean, ingenios, un bun cunoscător al psihologiei umane și al artei manipulării, e ipocrit și rege al dramei uneori. E un personaj extraordinar, fascinant. Erou și antierou în același timp.

Bryan Cranston e actorul care îl interpretează pe Walt și mi se pare unul din cei mai talentați actori din câți există. Nu cred că l-am mai întâlnit până la Breaking Bad, dar e un artist căruia îi port tot respectul. Fără prestația lui de neegalat, serialul nu s-ar fi bucurat de același succes.

Skyler, soția lui Walt, e și ea un personaj demn de băgat în seamă. M-am obișnuit destul de greu cu ea, dar prin sezonul 3 am început să o înțeleg și să îi urmăresc cu mult interes evoluția. Și are o evoluție considerabilă. Actrița care o interpretează, Anna Gunn, își merită, de asemenea, premiile/ nominalizările. 


Jesse, interpretat exemplar de Aaron Paul, trece, din punctul meu de vedere, prin cele mai mari suferințe. Pierde definitiv oamenii la care ține și se observă că îl supără aviditatea lui Walter. Relația dintre ei e un drum plin de gropi, unele mai adânci ca altele, un drum pe care l-am parcurs sperând mereu la mai bine.

Mai sunt personaje despre care aș vrea să vorbesc, dar mi-e teamă că m-aș întinde cu recenzia la nesfârșit. Îi mai menționez pe Hank și Marie (cumnatul, care e agent DEA, și cumnata lui Walter - am niște sentimente amestecate față de ei), Gus Frang (foarte bine jucat de actorul Giancarlo Esposito), Walter Jr. (fiul lui Walt), Skinny Pete, Badger (amicii amuzanți ai lui Jesse), Mike și nu în cele din urmă hazliul avocat Saul Goodman.

Despre Saul Goodman am să zic două vorbe în plus, căci mi-a plăcut nespus de mult de el. El e avocatul care i-a ajutat pe Walt și pe Jesse să se descurce cu finanțele lor. Tot el e cel care i-a scos adesea din belele. Saul Goodman e avocatul la care vin fel de fel de oameni în speranța unei minuni, el e avocatul cu care federalii nu se încurcă, pentru că are gura mare și e mereu cu replicile la el. Tot el e avocatul care nu se dă înapoi de la a ajuta producători și traficanți de droguri, atâta timp cât e corect remunerat, desigur. Saul Goodman, de când apare în serial, e principala sursă a comicului, dar și a vorbelor de duh. El e cel care ”știe un tip care știe alt tip”.


Vestea bună este că, după Breaking Bad, a apărut un alt serial, care îl are ca protagonist pe același Saul Goodman.

Deja m-am întins mai mult decât ar fi trebuit, dar serialul acesta e prea bun ca să nu îi fac o reclamă pe măsură. Breaking Bad e despre personaje felurite, unice în felul lor de a acționa și reacționa, e despre alegeri, despre ambiții, dar și despre iubirea față de cei apropiați. Breaking Bad e despre cercul vicios în care personajele se trezesc și din care nu pare să fie nicio cale de ieșire, decât una singură.

Nota mea: 5+/5

miercuri, 16 august 2017

Leapșa ”Mid-Year Book Freak Out”

Îți mulțumesc din suflet, Ana, pentru leapșa! Nu am mai completat una de atâta vreme, oh, ce melancolie.

1. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017?
Hm, asta ar trebui să fie Un veac de singurătate de Marquez (recenzia, aici), deși nu sunt sigură dacă am citit-o chiar la finele anului 2016 ori chiar la începutul anului 2017. În orice caz, e o carte genială, a cărei recenzie am scris-o recent.
sursă
2. Cea mai bună continuare (a unei cărţi) citită în 2017?
Nu am citit nicio continuare anul acesta.

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.
Categoric The Rooster Bar de John Grisham. Sunt atâtea cărți scrise de omul ăsta fantastic pe care îmi doresc să le citesc.


4. O lansare anticipată din a doua jumătate a anului.
Hm, mă gândesc la The Language of Thorns de Leigh Bardugo. E o scriitoare super talentată iar cartea aceasta, care va apărea în septembrie, sună foarte promițător. Coperta (în dreapta) e de-a dreptul încântătoare.

5. Cea mai mare dezamăgire.
Ei bine, o dezamăgire... Cu ocazia altor lepșe am menționat că în ”cariera” mea de cititor nu am dat, până acum, peste o carte care să mă dezamăgească îngrozitor. Dar sunt unele care nu se ridică la așteptările mele, iar o astfel de carte ar fi Crimele din Rue Morgue de Edgar Allan Poe. Îmi place foarte mult autorul acesta și mă așteptam la altceva. E surprinzătoare, într-un sens pozitiv, dar nu m-a mulțumit îndeajuns. Încă o dată: nu e o mare dezamăgire, ci una micuță. Urmează și recenzia.

6. Cea mai mare surpriză.
Primul titlu care îmi vine în minte e The House We Grew Up In (recenzia, aici). O carte gro-za-vă!

7. Noul autor preferat.
Oscar Wilde. Până anul acesta aveam o singură carte scrisă de el citită, de fapt două - faimosul Portret al lui Dorian Gray + Crima lordului Arthur Savile (recenziile, aici). Acestea două dovedesc talentul lui Wilde, dar parcă nu eram convinsă să îl trec în lista de autori preferați. Ei bine, de curând am citit Fantoma din Canterville și mi s-a părut o lectură frumoasă, care mi-a întrecut așteptările. E scurtă, la fel ca opera sus-menționată a lui Edgar Allan Poe, dar e tare distractivă. Interesant cum mă așteptam ca opera lui Poe să fie mind-blowing, în vreme ce mă așteptam ca opera lui Wilde să fie ”meh”, dar s-a întâmplat exact invers. Cert este că Fantoma din Canterville arată că Wilde a stăpânit cu măiestrie cuvintele și a știut să creeze opere mai complexe, dar și unele mai facile.

8. Cel mai nou crush pe un personaj.
Haha, păi, nu prea am citit cărți de unde să pot alege un crush. Totuși, recunosc că am prins drag de Carmesino, o ființă fantastică (un ”opteron”) din lumea Grammatonului. Cartea, care se numește chiar Grammaton, e o carte, mai degrabă, de copii (13-15 ani), însă personajul acesta, atât de calm, de o seriozitate liniștitoare și cu înfățișare plăcută, s-ar integra cu ușurință într-o carte YA și sunt sigură că ar câștiga inimile multor cititori. Voi reveni și la cartea aceasta cu o recenzie.

9. Cel mai nou personaj preferat.
Diana Slavu din Pânza de păianjen de Cella Serghi (recenzia aici). Sincer, m-am surprins, alegând-o pe ea, căci e genul de eroină care nu se încadrează în tiparul pe care îl urmăresc eu. Dar e un personaj foarte plăcut, cu care am empatizat ușor și a cărei poveste am citit-o cu drag.

10. O carte care te-a făcut să plângi.
Nu cred că a fost cazul, din câte îmi aduc aminte.

11. O carte care te-a făcut fericit.
Revin la Grammaton. E o carte pentru copii/ adolescenți, deci nu e tocmai surprinzător. 

12. Cea mai bună ecranizare a unei cărţi pe care ai văzut-o anul acesta.
Din păcate, nu am vizionat nicio ecranizare anul acesta. Până acum. Mai sunt câteva luni din 2017, așa că poate voi putea indica, mai târziu, o ecranizare bună.

13. Recenzia preferată scrisă până acum.
Oscilez între recenzia scrisă pentru Un veac de singurătate și cea pentru The House We Grew Up In, dar merg, până la urmă, pe a doua. O carte minunată, căreia am încercat să îi scriu o recenzie pe măsură.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ai primit-o sau ai cumpărat-o anul acesta.
Nu mă pot decide între Narcis și Gură de Aur și Rogue Lawyer. Poate mă ajutați voi :).

15. Ce cărţi trebuie să citeşti până la finalul anului?
Am cam renunțat la listele rigide, însă sunt unele titluri pe care chiar vreau să le parcurg: Trau niemals einem Mann de Jane Heller (e o traducere în germană a unui roman american), Mein Kampf de A. Hitler (am început-o și o lecturez încetișor), A 9-a judecată de J. Patterson, Narcis și Gură de Aur de Hermann Hesse, The Perfect Kill de Robert Baer, Rogue Lawyer de J. Grisham, Dracula de Bram Stoker, Exorcistul de W. Blatty,  Decameronul de Giovanni Boccaccio. Mai sunt și altele, dar în cazul lor nu ”arde” :).

Okie dokie, gata distracția. Mulțumesc mult, pentru ocazia de a completa leapșa, Ana! Eu o dau mai departe... Nicoletei (Serendipity) și lui Roxi (Gânduri despre cărți).
Ne mai citim, folks!

duminică, 13 august 2017

”The House We Grew Up In”, Lisa Jewell - Recenzie

Titlu: The House We Grew Up In
Autor: Lisa Jewell
Editură: Arrow Books
Număr de pagini: 442

When a tragedy breaks a family apart, what can bring it back together?

The Birds seemed to be the perfect family: mother, father, four children, a picture-book cottage in the country.

But when something happens one Easter weekend, it is so unexpected, so devastating, that no one can talk about it.

The family shatters, seemingly for ever.

Until they are forced to return to the house they grew up in. And to confront what really took place all those years ago.


Simply stunning. (Daily Mail)

Poignant, heart-wrenching and beautifully told, the author's best tale yet. (Sun)

Beautifully written. (Heat)


The House We Grew Up In e genul de carte de la care te aștepți să fie ok, o lectură plăcută, și care se dovedește a fi o lectură de-a dreptul fantastică, de neuitat. A fost un cadou din partea surorii mele și, judecând după copertă și după descriere, îmi imaginam o poveste drăguță despre suișurile și coborâșurile unei familii oarecare. Nu pot zice că m-am înșelat, decât în parte.

The House We Grew Up In urmărește povestea familiei Bird, care nu este tocmai o familie oarecare. Prin urmare, nici povestea acestei familii nu e o înșiruire de întâmplări banale. Familia Bird este, într-adevăr, aparent, o familie ca oricare altă familie englezească, dar după câteva pagini deja încep să se contureze niște aspecte mai puțin comune, mai puțin normale. Iar totul pornește de la personaje. De fapt, cartea aceasta se concentrează într-o mare măsură pe actorii ei, pe latura lor psihologică, pe evoluția lor, precum și pe interacțiunea dintre ele. Așa a luat naștere The House We Grew Up In - de la oameni, de la problemele lor, de la realitatea că o familie înseamnă lucruri bune, dar și lucruri neplăcute.

De aceea, în cele ce urmează am să prezint ”colorații” membri ai familiei Bird. Această prezentare se cade să o încep cu portretul mamei - Lorelei. Lorelei este centrul universului Bird, ea e cea care ține acest univers în picioare, care insistă să organizeze, an de an, cu ocazia Paștelui, faimoasa vânătoare de ouă de ciocolată, învelite în foițe de diverse culori și tot Lorelei e cea care insistă să păstreze, de fiecare dată, toate acele folii de la ouă. Ceea ce pare un obicei apărut din dragostea lui Lorelei față de familia ei și față de amintirile pe care le creează împreună în curând se dovedește a fi un obicei patologic, semn al unei boli care are să se declanșeze mai târziu, când se va produce un incident îngrozitor pentru întreaga familie Bird.

Autoarea, Lisa Jewell, zice în nota de la finalul cărții cum a construit acest personaj și ce înseamnă ”hoarding”, adică ”tezaurizarea”, care, conform unui site de specialitate, este o afecțiune progresivă. Există persoane care colecționează, <<strâng>> obiecte fără obsesivitate, dar care după un eveniment de viață traumatizant, se pot transforma în obsesivi-compulsivi” (sursa). Sinceră să fiu, până la cartea aceasta nu știam că există o asemenea patologie, cel puțin nu la un asemenea nivel. Eu, probabil la fel ca mulți alții, am avut dificultăți în a crede că e posibil ca o persoană să se îngroape de vie în lucrurile adunate de-a lungul anilor, să conștientizeze că nu mai există loc și, totuși, să continue în același ritm. 
“The human memory is such a cruel, frustrating thing, the way it just discards things without asking permission, precious things. At least here, in my house, I have control over my memories.” 
Ei bine, așa se întâmplă cu Lorelei Bird. Inițial, numai Megan, fata cea mai mare, se răstea la ea pentru că aveau prea multe prosoape de bucătărie ori prea multe vase de masă, pe care nu aveau niciodată să le folosească. Însă după ce se petrece tragedia care a zdruncinat familia Bird din temelie, Lorelei trece la un alt nivel, cumpărând mormane de cărți și ziare pe care nimeni nu le citea, obiecte de decor care deja încurcau mai mult decât să înfrumusețeze locuința și multe alte obiecte, de cele mai multe ori, inutile. Iar acestea se petrec pe fondul destrămării familiei Bird, Lorelei nemaifiind capabilă să îi țină pe ai ei alături.

Colin Bird, capul familiei, este un personaj care m-a surprins cu evoluția sa. La început, mă frustra din cauza caracterului său molatic. Pur și simplu nu era în stare să ducă ceva la îndeplinire, dacă Lorelei nu era de acord. Apoi, mult mai târziu, am avut surpriza să descopăr că poate fi bățos și încăpățânat în ceea ce lui i se părea o decizie bună, iar celorlalți - o decizie imorală. Am remarcat și în unele recenzii de pe Goodreads că cititorii au fost aspri cu acest personaj.

Megan evoluează în sensul opus mamei sale, dezvoltând o obsesie pentru curățenie și ordine. Își întemeiază o familie, care trece, de asemenea, prin dificultăți relaționale. Sora ei mai mică, Beth joacă rolul principal în chestiunile familiale ale lui Megan. Și acest personaj, Beth, m-a uimit, când aproape de finalul cărții apare ca un om nou. Nu prea am empatizat cu ea, pentru că nu prea am reușit să trec peste felul ei nestatornic și imatur  de a se comporta și, mai ales, peste balta de imoralitate în care s-a bălăcit multă vreme. Este interesant că așa cum Megan îi seamănă fizic lui Lorelei iar Beth, lui Colin, cele două fete le seamănă părinților și din punct de vedere psihologic.
“I know as well as you do that only the individual has the key to change themselves. It’s buried deep inside each and every one of us and although someone else can help us to find the key, we’re the only ones who can use it.” 
Cei doi băieți, gemenii Rory și Rhys sunt complet diferiți cât privește portretul moral. De mic, Rhys a apărut în ochii tuturor ca un copil mai ciudățel, cu probleme de socializare. Cu toate acestea, după ce am terminat cartea, am ajuns la concluzia că el nu era cu nimic mai bizar decât ceilalți membri ai familiei. Toți au probleme pe care nu sunt în stare să le rezolve la momentul potrivit, toți au luat decizii mai puțin bune... toți sunt parte din aceeași familie Bird. 

Iar familia Bird nu s-a destrămat doar din cauza bolii netratate a lui Lorelei, ori din cauza neputinței lui Colin de a-și impune punctul de vedere în fața ei, ori din cauza indiferenței copiilor unul față de celălalt. Familia Bird s-a destrămat din cauza tuturor, ei toți au contribuit la pierderea coeziunii, dar tot ei au fost nevoiți să se întoarcă în casa natală și să relege legăturile dintre ei, căci peste o suferință mai veche se trece încercând să faci față uneia noi.

The House We Grew Up In e o carte despre care aș putea vorbi ore în șir. Autoarea arată, prin aceasta, latura mai puțin plăcută și veselă a unei familii, care ușor-ușor ajunge să fie măcinată, din interior, de probleme nerezolvate iar pentru a o reconstrui, membrii ei trebuie să își încheie orice afaceri neterminate și să învețe să se accepte așa cum sunt.

Nota mea: 5+/5